de cele mai multe ori.

stiu ca nu sunt nici cea mai slaba persoana, nici cea mai grasa. nu am nici picioarele cele mai lungi si nici nu am ochii cei mai frumosi. nu sunt singura careia ii curg lacrimi cand se penseaza sau persoana careia ii sta bine parul tot timpul .

nu sunt singura care a spus vreodata o minciuna sau careia i-a fost prea frica sa faca ceva. nu pot spune ca nu am fost niciodata egoista, sau ca nu ma enerveaza multe persoane, sau ca nu o blestem pe profa de chimie cand imi pune 8 si imi spune ca stiu sa rezolv probleme dar nu am invatat teoria cand eu chiar am invatat-o.

nu sunt cea mai buna la mate, la info, la romana sau la germana. nu sunt cea mai buna din clasa. nu sunt cea care a citit cele mai multe carti, dar nici cele mai putine, nu sunt singura care a copiat vreodata la o materie sau singura care a luat diplome de la diferite concursuri la care a participat.

nu sunt singura care a tipat vreodata cat o tin plamanii. nu sunt persoana cu cei mai multi prieteni din lume, dar cei pe care ii am ii iubesc atat de mult. nu sunt singura persoana care a fost indragostita, care a plans, care a ras fara sa se mai poate opri. nu sunt singura care a avut emotii cand se intalneste cu cineva, cand se duce la un examen, cand joaca pe scena.

nu sunt singura persoana careia ii place verdele, nu sunt singura care iubeste sa vorbeasca la radio sau care se duce sa vada marea atunci cand nu stie ce sa mai faca.

nu sunt persoana cu cele mai frumoase lucruri, cu cele mai bune mine de creion sau singura care are breloc cu semnificatia numelui ei.  nu sunt singura persoana careia ii vina sa rada in timpul unui test de informatica sau cand este scoasa la tabla la matematica.

nu sunt cea mai buna la dansat sau la inotat pe sub apa. nu sunt singura persoana care nu face colectie de nimic si nu sunt singura careia ii plac esarfele sau ciocolata.

nu sunt singura care citeste noaptea pana tarziu, care il iubeste pe johnny depp sau care asculta james blunt in timp ce scrie.

 

nu sunt nici cea mai frumoasa, nici cea mai inteligenta sau cea mai buna la ceva, nici cu cele mai multe lucruri, nici cea mai curajoasa, nici cea mai norocoasa. dar sunt eu. si imi ajunge.

cand mi-am dat seama cat de mult din sufletul meu am expus aici, mi s-a facut frica. m-am simtit vulnerabila in fata oamenilor care citeau ceea ce simteam si  care puteau sa comenteze. am dat atat de mult din mine, incat acum, cand simt ca nu mai merge, cand nu mai simt nevoia sa scriu imi este imposibil sa renunt la el. vreau sa imi sterg blogul si nu pot. de aproape un an a facut parte din mine. o sa il las probabil sa moara singur. nu acum, nu inca. dar sfarsitul lui e aproape.

mi-ar placea

oh fir-ar fir-ar. si eu care credeam ca e ceva in neregula cu mine. se pare ca doar nu gasisem oamenii potriviti.

cel mai mult din lume.

sa simt cum imi creste adrenalina in vene, cum inima incepe sa imi bata mai tare.  sa ascult o gluma si sa rad crispat. sa imi verific machiajul. sa repet o replica pe care nu sunt stapana. sa ascult ultimele incurajari. sa imi verific din nou machiajul. sa ma foiesc nelinistita. sa ascult cum lumea intra in sala. sa pasesc incet pe scena sa asez un scaun care statea oricum bine. sa astept sa se ridice cortina.

nu ma pot abtine.

pot sa simt cum imi cresc aripile

stau in fata calculatorului si ma intreb de ce v-as scrie. ma intreb care ar putea fi motivul pentru care ar trebui sa va povestesc depsre mine in ziua in care am implinit 17 ani. nu gasesc niciunul si, totusi, acest lucru nu ma impiedica. ciudat.

17 ani mi s-a parut intotdeauna o varsta atat de indepartata. chiar si atunci cand am facut 16 tot mi se parea foarte mult pana voi face 17. pentru ca pentru mine varsta asta insemna “un ceva” pe care nu as putea sa il definesc foarte bine. oricum ma vedeam incredibil de mare la 17 ani, ma vedeam…altfel.

da. m-am schimbat, sau cel putin asa cred. nu m-am schimbat de ieri pana azi, ci pe parcurs. cu fiecare experienta pe care am trait-o,cu fiecare decizie pe care am luat-o, cu fiecare zambet pe care l-am daruit. nu sunt cea care ma vedeam la 17 ani atunci cand aveam 14, dar sunt schimbata.

pot sa ma bucur de lucrurile pe care le am. pot sa nu ma mai intristez ca nu am primit lucrurile imposibile pe care le visam, pentru ca am realizat imposibilitatea lor. pot sa reusesc sa nu mai cer altora ceea ce nici eu nu fac. si asta fara sa ma doara. pot sa iert mai usor.

si ma simt mare. nu in sensul pe care il vedeam eu demult ca fiind varsta de 17 ani. intr-un fel diferit, fascinant, cu totul nou.

eu. din nou.

tot timpul in aceasta perioada a anului imi rascolesc amintirile. este probabil o placere sadica de-ale mele, dar asta e, nu am ce face. si mi se face dor de persoane si de locuri si de senzatii si de sentimente. in special de persoane si de sentimente. si devin trista si melancolica si ascult muzica trista care nu are cum sa ma faca sa ma simt mai bine, si totusi o ascult. si cand se apropie ziua mea mi se face frica pentru ca am crescut. nu e ca si cum as crede ca am crescut timp de un an, zi de zi, ora de ora, minut cu minut. nu. e ca si cum cresc in cele cateva zile dinaintea zilei mele cu un an intreg. si acest lucru ma inspaimanta. si cand mi-e frica ma gandesc la persoane. din nou.

si niciun remediu material nu poate sa ma ajute, pentru ca lucrurile nu inlocuiesc golurile din suflet.

iata de ce acest blog este in paragina si va ramane asa un timp sper eu nu foarte indelungat

pur si simplu nu am chef sa va scriu.

Am fost plecata 4 zile la Vaslui, la bunici, locul copilariei mele ca in povesti. Motivul plecarii mele este unul irelevant. Ideea e ca m-am intors vie.  As fi vrut sa scriu o compunere lunga si frumoasa de clasa a cincea despre “Cum-a-fost-la-bunici-la-sfarsitul-lunii-septembrie-cand-am-chiulit-doua-zile-de-la-scoala-abia-inceputa-si-deja-urata-si-aproape-am-murit-sau-cel-putin-am-crezut-ca-mor” dar prefer sa o iau pe scurt.

Deci concluzionam (pleonasm?):

-mama este foarte vorbareata la 3 dimineata;

-stefan cel mare si-a inceput domnia in 1457 si nu 1475;

-cerul din curtea bunicii este foarte diferit de cel de pe la noi, in special in timpul noptii;

-il iubesc pe omul care a inventat apa calda curenta;

-poti sa te imbolnavesti fara niciun motiv;

-nu vreau sa mor inca;

-chiar nu vreau sa mor inca;

-sa ai surori este incredibil de distractiv chiar si cu febra de 39 de grade sau pe acolo;

-oamenii de pe sosea isi fac semne din faruri atunci cand este radar prin apropiere;

-”acasa” este unul dintre cele mai minunate cuvinte;

-urasc informatica (asta mi-am dat seama dupa ce am vazut orarul definitiv ce contine ore de info in fiecare zi, uneori chiar 2);

-nu am idee despre ce titlu sa pun (asta mi-am dat seama chiar acum );

este un fel de poveste despre mine. despre cum ma simt la inceput de an scolar, despre cum ma simt azi, despre cum ma simt acum. ma urasc pentru simplul fapt ca sunt eu si ma iubesc din acelasi motiv. nu vreau sa fiu filozofica. nici nu cred ca am fost vreodata…

***
este un fel de poveste cu vulpea si cu strugurii, numai ca vulpea nu a vrut strugurii decat dupa ce a realizat ca nu poate sa ajunga la ei. in sensul ca atat timp cat erau la indemana nu au prezentat nici un interes, si apoi… apoi nu a mai putut sa ii aiba…

***

este o poveste despre orgoliu. mult si destul de stupid. despre mandrie zdruncinata sau …

***

imi place cand oamenii imi spun cezu. in sensul ca ma face sa ma simt mai aproape de ei prin simplul fapt ca ma alinta. dar chestia asta devine exact invers cu oamenii cei mai apropiati, din primul sau al doilea cerc* . nu mi-ar placea ca ei  sa imi spuna cezu. si nici nu o fac, ceea ce dovedeste oarecum cat imi sunt de apropiati. pentru ca ei vorbesc cu adevarata eu si nu cu alintata de mine.  si nu pot sa fiu atat de apropiata cu prea multe persoane. de aceea imi place cand oamenii imi spun cezu.

 

 

*este o alta poveste, publicata la un moment dat;

11 A

stiu ca intotdeauna v-am uimit cu simtul meu dezvoltat de perspicacitate, asa ca am o noua veste- care ar putea sa va socheze, deci asezati-va comod in scaun inainte sa cititi mai departe- pentru voi: a inceput scoala.

da. intr-o minunata zi de septembrie, cu un soare moale de toamna care te binedispune in adevaratul sens al cuvantului. dada. dupa o binemeritata criza pe la miezul noptii cum ca nu vreau sa inceapa scoala, dupa multe zvarcoleli in patul meu de doua persoane in care dorm singura si dupa un ritual in curte la care ma rugam zeilor greci sa faca sa ma trezesc pe 1 iulie, am adormit plina de emotii telenovelistice.

m-am trezit la 6 jumate prin minunata bunavointa a surorii mele (care trebuia sa plece mai devreme) si nu am mai putut sa adorm. asa ca am mai scormonit prin visele mele- eram parte din x-men, asa ca detaliu nesemnificativ- dar nu reuseam sa imi activez super-puterile deci m-am trezit definitiv. la ora 7 am dat drumul la televizor, butonand pana l-am gasit pe mircea badea indignandu-se despre nu stiu ce. cu acest fundal am cautat disperata acetona pentru a-mi sterge minunatie de oja visinie pentru ca “la scoala nu e voie cu ojaaaa”.

sora mea a plecat si eu am ramas singura sa imi fac de cap cu fondul ei de ten, pentru ca nu am unul in dotare, si am reusit eu cat de cat sa maschez minusculele mele imperfectiuni (puteti sa radeti acum). apoooooi m-am gandit ca ar trebui sa imi indrept parul, dar pana la urma incapatanarea parului meu m-a facut sa renunt la aceasta idee mareata.

m-am imbracat si m-am dus sa o vad pe mami.

-asa te duci imbracata?

(blugi albastru deschis, tricou alb)

-da.

-pai nu trebuie sa te duci in uniforma?

-am tricou alb.

-si camasa?

-imi pun o camasa pe deasupra.

-bine. si schimba-ti si blugii te rog.

cam atat. adica apoi am mancat cereale integrale fara lapte si am plecat fericita spre minunatul liceu.

 

p.s. am si o poza facuta de kid, dar probabil o voi posta mai tarziu.

p.p.s daca am iesit bine.

respir depresie

oh, nu avea cum sa ma ocoleasca tocmai pe mine depresia toamna-iarna. mai ales cand ma gandesc ca incepe scoala si eu tot la acelasi numar de variante am ramas, dar nici ca ma mai chinui. incerc totusi sa termin anna karenina pe care ma chinui de o gramada de timp sa o citesc. si ma mai duc si la filme dragute menite sa imi alunge dispozitia proasta, dar care, din pacate, nu prea reusesc. in fine, ma descurc eu ca doar sunt fata mare. sau aproape.

ideea e ca am mai multe probleme: cum ar fi faptul ca nu am boxele instalate si nu pot sa ascult muzica si nici un telefon pe care sa ascult muzica nu mai am de ceva vreme, asa ca e naspa. sau ca ma inspaimanta ideea ca o sa am 7 ore de informatica si 5 de mate care nu o sa ma ajute cu nimic pentru ceea ce mi-as dori eu sa fac mai departe si o sa ma intrebe profa de mate de ce nu mi-am facut tema si eu o sa zic ca sunt intr-o stare depresiva. o alta problema ar fi faptul ca, de la un timp, nu pot sa port o discutie civilizata cu mama. dada, stiu, tipic pentru orice adolescenta banala. oh, scutiti-ma. eu chiar aveam o relatie buna cu parintii, in special cu mama.

dar, problema mea cea mai mare si mai mare si mai mare este ca nu mai gasesc motive suficient de bune sa ma trezesc dimineata.